ACASĂ DESPRE NOI PROIECTE IMPLICĂ-TE BLOG  

Afectivitatea – vector al personalităţii copiilor

Luni, 7 martie 2016

Procesele afective reglează conduita umană, însă o și dezorganizează atunci când sunt foarte intense sau când individul se confruntă cu situații noi, neobișnuite pentru care organismul nu și-a elaborat încă modalități comportamentale adecvate. La o intensitate normală, procesle afective organizează conduita.


Dezvoltarea personalității copiilor


La dezvoltarea personalității contribuie patru tipuri de forțe: biologice (factorii genetici și cei care țin de sănătate), psihologice (factorii interni perceptivi, cognitivi, emoționali, de personalitate etc.), socioculturale (factorii interpersonali, societali, culturali, etnici) și ciclurile vieții (diferite momente ale vieții, forțele biologice, psihologice și socioculturale). Aceștia afectează în mod diferit ființa umană, aflată în contexte diferite (Albu, 2007).

În primul an de viață trebuința de afecțiune a copilului este manifestată prin relațiile și regulile incluse în structura familiei. Stările afective implică, de asemenea, diversificarea conduitelor, care au loc doar la stimuli puternici sau incomozi și la situații psihice (Albu, 2007). Emoțiile contribuie la relațiile sale cu mediul său și stau la baza sociabilității. Datorită reacțiilor sale emoționale, acesta își dezvoltă conștiința situațiilor în care este implicat și începe să anticipeze (Muntean, 2006).

În perioada antepreșcolară , copilul este legat de mamă. Freud afirmă că în această perioadă copilul parcurge un stadiu de narcisism primar (Birch, 2000). Rezonanța afectivă crește la 18 luni, iar copilul este mai impresionabil și intuiește dispoziția mamei. Atașamentul față de aceasta este manifestat prin gelozie. Apare timiditatea față de persoane străine, apoi simpatia și antipatia. După vârsta de 2 ani, apare impulsivitatea, neînțelegerea și instabilitatea. Copilul dezvoltă tendințe ostile față de adult, fapt cauzat creșterii câmpului frustrării. Apare negativismul primar. Atașamentul este exprimat cu dorința de a păstra apropierea emoțională de o anumită persoană sau obiect (Sion, 2003).

În perioada preșcolară , emoțiile copilului devin mai profunde, mai complexe; apar stări emotive deosebite (Șchiopu, 2008). În această perioadă, se face trecerea de la emoții la sentimente, fiind conturate mai clar unele sentimente morale, precum rușinea, mulțumirea, prietenia și dragostea. Adaptându-se mediului, emoțiile copilului au o tentă pozitivă, iar dispozițiile acestuia pot rămâne o perioadă mai lungă de timp favorabile. Copilul începe să-și regleze comportamentele emoțional expresive. Relațiile familiale reprezintă un factor important în dezvoltarea afectivă a acestuia. Atitudinile lui constante și frecvența interacțiunilor ajung relații afective stabile, consistente și de durată (Crețu, 2001).

În perioada școlarului mic , evoluția afectivității este mai discretă, latentă și mai intimă. Copilul își exteriorizează mai puțin emoțiile, dispozițiile și sentimentele. Crește capacitatea de autocontrol asupra condițiilor emoțional-expresive. Legăturile afective cu părinții devin mai importante în această perioadă, acestea clasificându-se în funcție de autoritate-liberalism și dragoste-ostilitate (Sion, 2003) și poate fi asimilată acceptării sau respingerii copilului. Neacceptarea copilului duce la dezvoltarea comportamentelor agresive ale acestuia, la manifestarea unor comportamente caracterizate de lipsa comunicării, singurătate, stări emoționale scăzute. Acceptarea acestuia duce la aspirații înalte, dezvoltarea abilităților de înfruntare a dificultăților, concentrare și focalizare în cadrul activităților, demonstrarea autonomiei în organizarea lor.

Rolul familiei în dezvoltarea copiilor


Relațiile interpersonale constituie contextul de inițiere, formare și cristalizare treptată a trăsăturilor de personalitate. Acestea reprezintă o sursă mobilizatoare și dinamizatoare puternică a întregii vieți psihice a individului (Zlate, 2006).

Datorită familiei, copilul se dezvoltă, însă depinde de calitatea familiei. Este de preferat să nu se exercite prea multă autoritate asupra copilului, deoarece aceasta crează situații frustrante, iar de aici rezultă agresivitatea refulată și anxietatea. Totodată, se ajunge la mofturi, insecuritate și lene. Mai mult, coeziunea familiei reprezintă un factor important în evoluția membrilor săi (Sillamy, 2000).

În cadrul familiei copiii învață deprinderi care îi ajută la o mai bună adaptare în societate. Caracterul copilului este format în cadrul familiei la început, acest proces fiind de durată și solicitând multă pricepere, tact și efort și implicând respectarea unor condiții care să ducă la atingerea unui rezultat pozitiv.

De asemenea, este important ca părintele să nu suprime libera exprimare a voinţei copilului, ci să o încurajeze și să o orienteze moral. Modelul și exemplu reprezintă unul dintre cele mai eficiente mijloace în educaţia copilului. Acesta trebuie să reprezinte aspecte pozitive, să se bazeze tendinţa înnăscută a copilului de a imita. Părinţii reprezintă primele modele de viaţă şi de comportament pentru copiii lor.

Însă, lipsa influenței benefice a unui mediu familial favorabil, cauzată adesea de stilul comportamental ne¬adecvat al părinţilor, al deficitului de afecţiune şi încredere în relaţiile cu aceştia, duce la comportamente problematice (Bonchiș, 2011).

Ce se întâmplă în cazul copiilor instituţionalizaţi?


Structura personalității copilului instituționalizat este influențată de afectivitate. Există o strânsă legătură între afectivitate și dezvoltarea generală a personalității copilului. Lipsa dragostei materne dezvoltă perturbări ale normalității structurilor fizice și psihice, iar aceste perturbări sunt cauzate de o acțiune deteriorată a blocajului afectiv.

Tulburările care apar în comportamentul social sunt strâns legate de problemele afective. Comportamentul copilului instituţionalizat denotă apatie, trieteţe, neîncredere şi dezorientare. Bowlby (apud Dumitrana, 1998) găsește un grad scăzut de adaptare socială la cei care şi-au petrecut anii copilăriei în instituţii, în comparație cu cei care au fost crescuţi în propriile familii, chiar dacă acestea nu ofereau condițiile cele mai adecvate.

1   2